Reparatul unui pantof sau a unui ceas, modificatul unui palton ori înlocuirea tapițeriei mobilei vechi erau, înainte de 1989, activități obișnuite. Accesul dificil la produse de calitate făcea ca lucrurilor bune, odată obținute, să li se prelungească viață prin intervenții la ateliere specializate, în general aparținând cooperativelor meșteșugărești.
Sibienii în vârstă de 40 plus își aduc aminte cu nostalgie de Pantoful Uriaș (care, de altfel, a funcționat până în urmă cu câțiva ani) de pe strada Tribunei, de pantofarul de pe strada Ocnei sau de cel de pe Magheru, de atelierele de croitorie dintr-unele dintre centrele comerciale din cartiere, de Casa Modei, de modista de pe Xenopol, de meșterii care îți puteau repara ceasul- cei din urmă (ca și astăzi) înghesuiți în spații mici și rareori cu vitrină la stradă. Tuturor acestor locuri li se adăugau unele fără firmă, adică locuințele acelora care, foarte buni fiind în meseriile lor, mai făceau câte un ciubuc în timpul liber. Câți dintre bunicii de astăzi ai Sibiului nu și-au făcut un palton sau un costum „la comandă˝ în astfel de condiții, o căciulă la vreun blănar, ori vreo bască la un ceaprazar…
Astăzi, foarte puțini dintre profesioniștii de atunci mai sunt în activitate. Dar continuatori pricepuți ai muncii lor încă există, cu toate că nu sunt foarte ușor de găsit. Se bazează în activitate pe bunul renume câștigat prin reparații de calitate și transmis din om în om, mai puțin pe recenzii, review-uri cum li se spune mai nou, pe internet. Ei sunt cei care răspund cu pasiune ambiției noastre de a mai salva o haină care nu ne mai e bună, o pereche de pantofi descusută, ori un fotoliu moștenit în familie. Este o luptă cu risipa, împotriva comodității de a comanda mereu și mereu ceva nou și în favoarea unei vieți mai lungi a produselor de calitate. Și, dacă vreți, una împotriva mărfurilor de duzină.
De altfel, așa a început și povestea de întreprinzător a lui Saicu Popa. Undeva pe Fundătură Lânii funcționează astăzi atelierul său de tapițat și restaurat mobilă.
Saicu Popa a lucrat la fabrica de mobilă de la Sebeș până în 1994, atunci când a decis să revină acasă, la Sibiu și să își deschidă un atelier de realizat mobilă la comandă.
„…Am vrut să fac canapele noi, dulapuri, uși, geamuri, dar pe parcurs a fost invadată piața cu produse din străinătate… Așa am luat decizia să ne axăm mai mult pe reparații și restaurări de canapele, mese, fotolii, scaune, dulapuri, vitrine , practic orice înseamnă mobilier” – povestește Saicu Popa. Soția sa, Ioana Alexandra, s-a alăturat ceva mai târziu proiectului, după o viață de muncă la Mondex.
Atelierul soților Popa este o călătorie în altă lume, o întâlnire de suflet cu vechi obiecte de mobilier, dar și cu unele devenite decorative precum aparate tv sau radio din trecut.
Munca lor necesită timp, rezultatele, însă, sunt remarcabile chiar și pentru ochii unui nespecialist. Se vede atenția la detalii, se distinge priceperea în fiecare obiect care le trece prin mâna.
„Dacă este mobilierul vechi se face totul, de la A la Z. Se încleiază totul, se ia vopseaua, se lăcuiește și se aduce la forma de la început. O restaurare să știți că se face cu migală și răbdare. Se lucrează că pe vremuri, în anii 1900: se strânge în menghine, se lasă două zile, după aceea se șlefuiește și se redă forma… Facem și retapițare clasică, dar și modernă…Lucrăm și cu tapițerii din iarbă de mare și cu păr de cal și cu piele și cu vată industrială. Facem și din burete, totul de calitate bună. Dacă restaurările sunt de calitate atunci oamenii revin și ne duc povestea mai departe…” spune , cu mândrie îndreptățită, domnul Popa. Recunoaște cu oarecare tristețe că profilul general al clienților săi este reprezentat de persoane de peste 50 de ani. Tinerii -zice- preferă să cumpere mobilă modernă și țin mai puțin la moșteniri…
Soții Popa reușesc să asigure o bună relație cu clienții nu doar prin calitatea serviciilor. Se deplasează dacă sunt apelați, acolo constată și avansează prețuri. Nu se aventurează, tocmai știind cât de importanți sunt banii pentru toată lumea, să stabilească tarife până nu văd ce este de făcut.
„Prețurile depind de materiale și de ce necesită fiecare obiect de mobilier. Nimic nu se poate spune la telefon. Tapițeriile sunt diferite, la fel și soiurile de lemn și nivelul de degradare pentru fiecare obiect de mobilier în parte ” spune restauratorul. Saicu și Ioana Alexandra Popa și-au căutat succesori în meșteșug. Fără succes, însă.
Într-unul dintre marile cartiere ale Sibiului, în Vasile Aaron, era de așteptat să funcționeze ateliere de care locuitorii au nevoie. Cel de croitorie, al lui Doru Cizmaș este rezultatul transmiterii în familie a acestei îndeletniciri. Mama și unchiul său au lucrat tot în croitorie.
„Am fost la liceul textil unde nu prea înveți mare lucru, că așa e la orice liceu. Meseria o înveți în timp… Am lucrat la fosta Steaua Roșie, una dintre cele mai mari fabrici de confecții din Sibiu, 28 de ani” – povestește croitorul zâmbind.
După anii de muncă în fabrică, Doru Cizmaș s-a decis să își deschidă o mică afacere și să confecționeze costume. Din păcate nu a găsit un spațiu adecvat, așa că s-a reprofilat pe reparații pe care le face deja de cinci ani.
„Costumele, astăzi, nu mai sunt pe mărimea fiecăruia și le ajustăm. Am echipamente simple, o mașină de pichir, un uberdeck pentru hainele mai elastice, o masă de călcat… Fără utilaje nu poți face calitate” spune Doru Cizmaș. A câștigat clienți prin calitate și seriozitate, oameni care revin la el cu plăcere.
„Clienții sunt de tot felul. Oameni care își repară haine din tinerețe și le ajustează acum. Mulți țin la ele pentru că erau stofe de calitate. Am și o colaborare cu magazinele de costume din Sibiu. Acestea își trimit clienții la mine pentru ajustări. La sacouri mânecile, în general, sunt prea lungi” explică Doru Cizmaș.
Nu departe de atelierul domnului Cizmaș, în același cartier, însă pe strada Vasile Aaron, funcționează atelierul de reparații încălțăminte al domnului Vasile Opincariu.
„Cu numele parcă mi-a fost predestinată această meserie” glumește meșterul în timp ce coase liniștit, ca pe vremuri, talpa unei cizme. Domnul Opincariu a început să practice această meserie de tânăr.
„Din 1972 am fost ucenic până în ´74 când, în noiembrie, la vârsta de 16 ani, am devenit muncitor la fabrica <Gheata>˝- rememorează pentru sibienii.com Vasile Opincariu. Acolo – spune el- a lucrat cu mulți sași și unguri de la care a învățat meserie. După Gheata, a fost chemat să încalțe soldații Unității Militare 1606, sarcină pe care o duce (acum ca particular) la îndeplinire cu mândrie și responsabilitate. După ce termină serviciul, cizmarul merge la atelierul său pe care îl ține deschis de la ora 17 până la ora 19.
Atmosfera în atelier este unică și le va aduce aminte celor care au trecut pragul cizmăriilor de demult, de acele vremuri. Mai puțin tehnica, aflată astăzi la un alt nivel, departe de ceea ce exista acum zeci de ani. Domnul Opincariu a adus aparatură din Germania și folosește materiale de cea mai bună calitate.
„M-am apucat pe cont propriu. Dar…. e tot mai greu. S-au scumpit toate… Materialele bune le aducem din Italia, nu iau din acelea de calitate îndoielnică, turcești. N-am avut probleme, eu sunt un om care știu ce fac. Dumnezeu a făcut mâna cu degetul mare dinafară ca să nu încapă cu totul în buzunar, trebuie să fim cumpătați… Vorbesc frumos cu clienții, îi primesc ca acasă și îi servesc foarte frumos- această este cheia ca ei să revină ” dezvăluie meșteșugarul.
„Oamenii iau încâlțări de pe internet și vin defecte, le e frică să le trimită înapoi ”- spune Vasile Opincariu cu tristețe.
Ca și în cazul soților Popa și al meșterului Cizmaș, reclama domnului Opincariu sunt serviciile de calitate. Din vorbă în vorbă s-a auzit de el, iar clienții mulțumiți au revenit. Îl caută nu doar sibieni, ci și locuitori din Cisnădie, Tălmaciu, Șelimbăr… Chiar un domn din Irlanda a stat cu cizmarul, răbdător, dornic să învețe și el câte ceva din acest meșteșug. Un caz unic, însă. Nici domnul Opincariu nu a găsit un continuator al muncii sale…
Între ceasornicarii Sibiului, Andrei Albert are un loc special, dobândit prin aprecierea în rândul sibienilor, prin anii în care și-a practicat cu răbdare, pasiune și seriozitate meseria și prin faptul că, nu o dată, a pus toate acestea în slujba orașului. El este cel care asigură buna funcționare a ceasului din Turnul Sfatului. Locul în care lucrează este arhi-cunoscut: vizavi de Împăratul Romanilor.
„Când am terminat clasa a opta aveam două variante: liceu sau școală profesională. Iar școala profesională era reparatul ceasurilor. Și am plecat trei ani la Arad unde am făcut școala de ceasornicărie, apoi când m-am întors m-am angajat la Cooperativa Tehnnica Nouă, în ´77… Eu sunt adeptul ceasului mecanic și al pendulelor, nu al celor pe baterie. Consider că cele pe baterie sunt doar simple obiecte care arată ora, nu ceasuri adevărate ” -povestește Andrei Albert.
După ce a plecat de la cooperativă a avut două ateliere până la cel actual, unde treaba merge… ceas. În ticăitul ceasurilor și bătăile pendulelor, Andrei Albert face cea mai migăloasă muncă: repară mecanisme minuscule la masa sa specială. Folosește o pensetă făcută anume pentru astfel de activități și înțelege dintr-o privire ce merge și ce nu merge atunci când i se înmânează un ceas. Nu se vede făcând altceva, iar atelierul său confirmă pasiunea. Locul are personalitate, una dată, firește, de cel care îl deține, dar și de ceasurile dimprejur care indică, negreșit, ora exactă.
Clienții lui Andrei Albert sunt de toate vârstele și de toate categoriile sociale, de la oameni simpli cu ceasuri vechi, moștenite, la oameni cărora li s-a oprit mecanismul ceasului și trebuie schimbată o rotiță zimțată, o curea, sau o baterie. Domnul Albert se mândrește că printre clienții lui se află și președintele Klaus Iohannis, dar și alte mari personalități sibiene.
„Reparațiile, din punctul meu de vedere, nu sunt costisitoare. La câtă muncă este și câtă responsabilitate avem, nu. Să repari un ceas de perete vechi cu două-trei sute de lei și apoi să meargă perfect zeci de ani este un preț mic. În străinătate, de exemplu, este foarte scump ” – spune ceasornicarul.
Și meseria lui Andrei Albert își găsește cu greu urmași.
„Mai există un singur domn, la București, care învață câțiva tineri știința ceasornicăriei. Nu poți să califici în România, legal nu pot da act de calificare nimănui. La Arad eu am făcut școala cu ingineri de ceasornicărie care lucrau la fabrica de ceasuri. În străinătate, probabil, meseria aceasta va continua, dar la noi nu cred. De exemplu o pensetă este 180 de lei. Ca să fac o masă de lucru costă câteva mii de lei, o noptieră patru sute de lei” -explică domnul Albert… 
Prezentul Sibiului are, prin oameni precum cei de mai sus, nu doar șansa unei experiențe din trecut, ci și pe cea a unui viitor în care cuvinte moderne, rostogolite și când trebuie și când nu, să se umple de conținut. Sustenabilitate este unul dintre ele, dar sunt și altele care pot avea în soții Popa și în domnii Cizmaș, Opincariu sau Albert ambasadori veritabili.