Cum, înainte de 1989, totul era politizat, nici copilăria nu avea cum să scape. Partidul Comunist își creștea ˝ vlăstare ˝ pentru a le pune ulterior, teoretic, în slujba patriei și poporului.
Sibienii de peste 40 de ani își aduc aminte cu nostalgie de momentele care făceau parte din strategia de îndoctrinare timpurie, dar care , atunci, privite cu ochi de copii, aveau semnificații cu totul inocente. Iar între toate acestea, cu siguranță vie este încă în memoria tuturor ceremonia de intrare în rândul pionierilor (pe cea dedicată șoimilor patriei puțin probabil să și-o amintească cineva).
La Sibiu, ca peste tot, intrarea în rândul pionierilor se făcea printr-un eveniment special, firesc având în vedere importanța organizației.
Conform regulamentului, între multe altele, Organizația Pionierilor ˝ educă școlarii în spiritul patriotismului socialist, al dragostei și devotamentului nemărginit față de poporul nostru, față de Republica Socialistă România, față de Partidul Comunist Român…˝ ( ˝ Statutul Organizațiilor de pionieri din RSR ˝- Editura Politică, 1967). Pionierii erau, astfel, pregătiți pentru intrarea în rândurile Uniunii Tineretului Comunist, celebrul UTC. Așa după mulți își aduc aminte, pionierii erau orgaizati în detașamente și unități, iar pentru îndrumare existau consilii – cel mai important fiind Consiliul Național.
Probabil cei mai mulți sibieni țin minte că pionieri nu deveneau, deodată, toți elevii dintr-o clasă, ci pe rând. Se întâmpla asta fiindcă, teoretic, același statut spunea că devin pionieri în primul rând elevii sârguincioși la învățătură, care respectă disciplina școlară și care ˝ au o comportare ˝ corecta în școală, familie, societate. În realitate, toți elevii deveneau pionieri, ceea ce punea în dificultate școlile în care ceremonia includea și recomandări publice ale colegilor mai mari. În general, din primele serii (clasele erau de câte 30, uneori aproape 40- de copii, iar seriile erau de câte 10) făceau parte cei mai buni la învățătură. Și pilele!
Pionieirii mai mari lăudau performanțele și dăruirea cu care studiază cei mai mici pentru a deveni cadre de nădejde în slujba partidului și poporului, iar cei mai puțin silitori deveneau pionieri pentru meritele în munca patriotică (strângeau sticle și borcane de exemplu), pentru progrese la învățatură (dacă existau), pentru alte merite ,mai mult sau mai puțin reale.
Cravata roșie era, indiferent de câți vor recunoaște asta azi, un simbol dorit de toți copiii. Niciunul dintre cei mici nu făcea politică, dar apartenența la un grup despre care li se spuseseră că este de importanță capitală, că este esențial în viitor, li se părea, pe bună dreptate, importantă.
În Sibiu, ceremoniile de intrare în rândul pionierilor, cel puțin în cazul primelor serii ale fiecărei clase erau deseori (dar nu întotdeauna!) organizate în afara școlii. Primeau, astfel, o însemnătate suplimentară. În curțile unor muzee (Muzeul de Istorie Naturală spre exemplu), în cadrul unor excursii (la Muzeul Unirii din Alba Iulia, frecvent ) etc…
Ceremonia era prevăzută în detaliu în regulamente și includea un legământ, înmânarea unei insigne și a cravatei roșii cu tricolor.
˝ Voi învăța și voi munci pentru a deveni fiu de nădejde al patriei mele Republica Socialistă România; voi fi credincios poporului și Partidului Comunist Român; voi respectă neabătut îndatoririle pionerești ˝ – astfel suna legământul căruia i se adăugase: ” Eu (numele și prenumele), intrând în rândurile Organizației Pionierilor, mă angajez să-mi iubesc patria, să învăț bine, să fiu harnic și disciplinat, să cinstesc cravata roșie cu tricolor ˝- o formulă care nu apărea în Statutul inițial.
Se cânta, negreșit, imnul țării, ˝ Trei culori cunosc pe lume/ Amintind de-un brav popor/ Ce-i viteaz, cu vechi renume/ În luptă triumfător….˝
Probabil sibienii își aduc aminte și de lozincile de atunci. Cea mai importantă: ˝ Tot înainte! ˝, derivată probabil din motto-ul pionieresc: ˝ Pentru gloria poporului și înflorirea României Socialiste, pentru cauza partidului – înainte! ˝.
Toți cei de peste 40 de ani au cântat măcar o dată ˝ tot înainte, vrednici pionieri/ Fii de bravi eroi pe plaiul strămoșesc..˝ sau ˝ Am cravata mea, sunt pionier/ Și mă mândresc cu ea, sunt pionier!/ Flutură în vânt, zălog și legămînt/ Întâiul meu cuvânt de pionier…˝
Uniforma, din acel moment, se schimba: copiii purtau cravata la cămașa albastră cu pătrățele sau la cămașa albă în cazul unor evenimente importante. Acesteia din urmă i se adăugau șnururile de comandant (de grupă sau detașament) dacă era cazul, tresele, medaliile etc.
Greu de rememorat astăzi cum au fost ceremoniile de primire în rândul șoimilor patriei sibieni. Dar urmau și ele un tipar bine stabilit.
Tribuna Sibiului surprinde un astfel de moment, în 5 noiembrie 1986, la Grădinița nr.35.
Un loc aparte în copilăria timpurilor comuniste din Sibiu a ocupat Casa Pionierilor, de fapt Casa pionierilor și șoimilor patriei, așa cum avea să se numească după 1977. Numărul celor care au frecventat cercurile acestei organizații este uluitor, inclusiv după standardele de astăzi. Spre exemplu, în aprilie 1989, cu puțin timp înainte de Revoluție, în județul Sibiu funcționau 9 astfel de case ale pionierilor și șoimilor patriei. La activități participau peste 45 de mii de copii, adică 67% din efectivul total al pionierilor din județ.
Casa Pionierilor din Sibiu cea mai cunoscută în rândul sibienilor a funcționat pe bulevardul Victoriei nr.38 (fosta reședință de vară mitropolitană). De altfel, acolo s-a înființat (în 1953) și a rămas până târziu, în anul 1983, când a ajuns în Casa Hermes din Piață Mică pentru scurtă vreme.
˝ În nemărginita grijă pe care partidul nostru o are pentru tânăra generaţie, pentru copii, pentru pionieri s’a hotărît ca şi în Sibiu să se înfiinţeze Casa Pionierilor. Această instituţie este menită să complecteze educaţia comunistă a copiilor noştri, să cultive şi să dezvolte înclinaţiile lor ştiinţifice, artistice sau sportive, să le întărească dragostea față de ştiinţă, artă şi sport, faţă de oamenii muncii, faţă de Partidul Muncitoresc Român, faţă de iubita noastră patrie, Republica Populară Română şi faţă de cauza măreaţă a păcii ˝ -scrie în pagina a III- a a Flăcării Sibiului, pe 23 septembrie 1953.
Bulevardul Victoriei se numea atunci Vâșinschi, iar presa anunța că la Casa Pionierilor vor funcționa 30 de cercuri, grupate în patru secții: ˝ educaţie politică de masă cu 5 cercuri, ştiinţă şi tehnică cu 14 cercuri, educaţie artistică cu 8 cercuri şi cultură, fizică şi sport cu 5 secţii. În total, vor activa săptămânal 75 grupe cu 144 ore şi cu circa 1.000 pionieri de la toate şcolile ˝ (Flacăra Sibiului, 23 septembrie 1953).
Ani de zile mai târziu,în 1973, unul dintre cei mai longevivi directori ai Casei Pionierilor (chemat și după Revoluție la conducerea instituției), Ioan Cosma, anunța că în curtea de pe bulevardul Victoriei urma să se amenajeze în timpul vacanței de iarnă un patinoar. Tot în timpul puzelor școlare se organizau cluburi de vacanță cu activități diverse.
Casa Pionierilor a însemnat enorm pentru mulți dintre adulții sibieni de astăzi. Iar amintirilor de pe Victoriei li se adaugă cele de pe Constituției, acolo unde a funcționat Casa Pionieirilor, apoi Clubul Copiilor și Elevilor și Palatul Copiilor începând cu anul 1985 (același an cu inaugurarea Palatului Național al Pionierilor din Capitală). Mulți sibieni își aduc aminte ansambul din fier cu simbolurile cercurilor înălțat în spatele curții, autocarul galben cu alb, holurile largi niciodata clar luminate, covoarele puse in straturi, mirosul specific al clădirii și -desigur- cadrele didactice.
Între acestea din urmă, se distinge un nume care a cucerit inimile multor generații și care era, inclusiv prin simpla-i prezență , o apariție unică: Silviu Gherghel. Firește, fiecare adult sibian de astăzi are în minte proprii profesori de la Casa Pionieirilor, Gherghel, însă, apărea, cumva, în activitățile tuturor.
˝ Un om care nu a avut nici necazuri și nici bucurii proprii, dar le-a luat și pe unele și pe altele ale celor din jurul său ˝- așa cum avea să spună despre Silviu Gherghel, la moartea sa, în 1998, același director Ioan Cosma.
Casa Pionierilor din Sibiu, prin copiii săi și prin munca profesorilor obținea rezultate la concursuri importante și deschidea interesul celor mici pentru activități din care, mulți ,au făcut apoi cariere sau care le-au fost de folos în viată. Face și astăzi la fel, tot cu pasiune și tot cu pricepere, urmașul Casei Pionierilor, Palatul Copiilor și colectivul său excepțional.