Nu îmi pot decât imagina cum schimbă un diagnostic de cancer viețile oamenilor, fie ei pacienți , rude sau apropiați ai acestora. Am citit mărturii ale celor care au trecut prin asta, dar și experiențe descrise de familii care au pierdut pe cineva. Spre deosebire de multele tristeți, umilința nu se sfârșește odată cu moartea. Ea rămâne în inimile neimpacate ale copiilor, fraților sau soților celor dispăruți. Ei se împacă greu cu gândul că cei dragi au fost puși pe drumuri, că au fost ignorați , că au fost singuri în anumite momente, că lipsa banilor i-a pus în situații teribile.
Toate acestea, însă, ar trebui să fie o preocupare și pentru stat (mai ales că multe dintre situații chiar el le provoacă), dar și pentru noi, că societate. Un vârstnic ajuns prin împrejurări care nu ne privesc într-o situație materială precară și singur nu merită ca trecerea prin cancer să fie o experiență , după ce că dureroasă, umilitoare . Mai cu seama că este posibil să fie și ultima sa experiență!
Ideal, nimeni nu ar trebui să-și vândă locuința că să se trateze, cu atât mai puțin să renunțe la tratament fiindcă nu își permite să se cazeze într-un oraș pe o anumită perioadă.
O țară în care cineva alege să cumpere familiei lemne pentru iarnă în loc să plătească naveta și cazarea în Sibiu ca să se trateze de cancer , o țară în care bolnavul de cancer doarme în gară pe perioada tratamentului fiindcă nu are unde altundeva într-un mare oraș, o astfel de țară merită disprețuită. Iar disprețul , asemeni șampaniei pe care o bea în perioada stalinistă întreg poporul , însă numai prin reprezentanții ei , ar trebui să se manifeste tot înspre reprezentanții statului.
Carmen Chindriș este unul dintre fondatorii Asociației SUS INIMA (”Pentru ca nimeni să nu treacă singur prin cancer!”). Ea, spre deosebire de mine, nu va spune că statul este vinovat, că de la el ar trebui să plece inițiativele, că statul ar trebui să fie conștient de propriile limite, să le recunoască și să le exprime răspicat astfel încât noi toți, cei mulți și vulnerabili în fața sa să știm cam câtă nădejde să punem în el. Carmen Chindriș, tot spre deosebire de mine, nu va spune nici că avem sisteme (inclusiv cel de sănătate publică) a căror singură șansă de îmbunătățire pare să fie implozia și apoi reconstrucția de la zero … Carmen Chindriș , tocmai având în vedere toate cele de mai sus, va întreba cum poate să ajute fiindcă pentru bolnavii de cancer, vorba cuiva, nu e suficient să suferi, trebuie să lupți.
Carmen Chindriș crede în oameni și în capacitatea lor de a face bine, este puternică fără să fie neapărat conștientă de asta și are un curaj care sper să fie molipsitor .
Deloc întâmplător în chiar ZIUA NAȚIONALĂ A SUPRAVIEȚUITORILOR DE CANCER, un dialog cu neobosita Carmen Chindriș.