Mă “ocup” de animale de mulți ani, sub o formă sau alta, de la cules animale neajutorate în drum spre școală, până la poziția pe care o am astăzi, în organizații din domeniul protecției animalelor.
În contextul acesta citesc aproape zilnic comentarii de genul: “Vai, ce suflet să ai să abandonezi un animal?” ,“Ce răi sunt oamenii ˝etc etc, cu variațiuni de ton mai mult sau mai puțin civilizat la adresa celor care hotărăsc să se despartă de animalele lor într-un mod decent – cautarea unei alte familii – sau în modul cel mai barbar – abandonul.
Le-am auzit pe toate: explicațiile, lamentările, blestemele, lacrimile, comentariile nepotrivite.
Deci, haideți să vorbim despre abandon – Tema la care, fără să clipesc, pot spune că românii sunt pe primele locuri în Europa. Și o spun după niște ani de lucrat în țările vecine și niște ani de colaborat cu organizații locale sau internaționale, din țări est-europene sau vestice.
Abandonul, în cea mai urâtă și crudă formă a sa, înseamnă aruncarea animalelor – de cele mai multe ori bolnave, bătrâne, foarte tinere sau gestante, în pungi, saci, cutii, la marginea șoselei, în mijlocul pădurii, în satul vecin și așa mai departe, în condiții care aproape garantează moartea acestora.
Abandonul înseamnă însă și renunțarea la un animal, căutarea unui “adapost” sau trimiterea lui “la stână”, “la țară” sau oriunde se găsește un loc despre care de regulă nu știm nimic, dar vrem să credem că va fi totul bine, chiar dacă de fapt știm că nu este asa.
Abandon înseamnă și legarea animalului în fața unei porți a unui “iubitor de animale” sau la poarta unui adăpost mai decent, doar că aici oamenii au măcar o minimă decență să se asigure că animalul respectiv are o șansă la viață. În acest caz avem de-a face cu o delegare a responsabilității, și adesea persoanele în cauză consideră că au făcut tot ce au putut.
Deși nu pare la prima vedere, tot o formă abandon este și atunci când animalul cumpărat de Crăciun ajunge uitat într-un colț de grădină sau într-un țarc spălat cu regularitate cu furtunul, de unde singura ieșire este poate cea care înseamnă și sfârșitul vieții.
Aș vrea să gândim însă puțin mai departe decât imediata condamnarea a acestor oameni, și voi explica de ce:
De-a lungul anilor am intalnit toate formele de abandon, de la cele mai abjecte, la cele in care, intr-un final, am compatimit cel putin la fel de mult omul ca si animalul. Si am ajuns la putine concluzii despre care sunt convinsa ca nu se vor schimba in viitor:
- Nu exista un profil psihologic al omului care abandonează. Există în schimb oameni crescuți în diverse timpuri, care reacționează diferit la situații diferite, cu inteligență emoțională aproape inexistentă, oameni cu probleme psihice, oameni nefericiți și înrăiți sau oameni care nu își pot depăși condiția de consumatori de orice. Și mai există oameni pe care viața îi lovește atât de tare, încât nu mai văd nicio ieșire, și atunci renunță la ei și la animale în egală măsură.
- De asemenea, deși nu pare, nivelul de educație formală, nu este neapărat garantul decenței și al omeniei.
- Abandonul animalelor nu este o problemă a animalelor și nu trebuie tratată ca una.
Desi am o mie de povești cu oameni și animale, voi alege câteva, pe care sunt convinsă că nu le voi uita niciodată:
Acum mulți ani am primit o solicitare disperată de ajutor, de la un cămin de persoane cu handicap. Era greu de inteles situația, așa că ne-am dus să vedem ce se întâmplă. O clădire întreagă – dintr-un complex demn de un film de groază – trebuia eliberată, iar beneficiarii urmau să fie mutați într-o altă clădire renovată. Bun, cu excepția faptului că animalele (căței de talie mică și pisici) cu care acești oameni impărțeau camerele sărăcăcioase, nu aveau voie să le urmeze. Oamenii aceia care nu aveau nimic, nici măcar sănătate sau abilitatea de a scrie, trăiau în curățenie, cu animale hrănite, curate și fericite cu care își împărțeau puțina hrană și căldură. Oamenii aceia au reușit fără telefoane mobile și internet să ajungă cumva la asociația noastră, la zeci de km depărtare, și să ne roage să promitem că le vom salva animalele. A fost una dintre cele mai sfâșietoare acțiuni, a durat câteva zile, și s-a încheiat cu zeci de animale preluate, cu plânsete, îmbrățișări și promisiuni de ambele părți. Am plâns atunci, la volanul mașinii pline cu căței și pisici, tot drumul spre Sibiu, de mila oamenilor și a animalelor deopotrivă.
Și apoi sunt alte feluri de povești: despre vecina cumsecade, care și-a îngrijit cu dragoste nepoții, și care mi-a spus senină că și-a scos câinele bătrân și orb în stradă “ca să nu moară în curte”. Despre domni și doamne la fel de cumsecade care explică cu candoare cum “au dus puii pe vale, că ce să facă cu ei”. Despre mama disperată, cu un bebeluș în brațe, care mi-a pus în mână lesa câinelui bolnav și mi-a spus că e singură, nu mai are bani și pe nimeni să o ajute, și că ia asupra ei păcatul de a mi pune mie în brațe câinele ei muribund.
Haideți să nu mai sărim să judecăm și să înjurăm. Asta poate oricine și nu ajută chiar pe nimeni. Haideți în schimb să încercăm să înțelegem oamenii și mecanismele care ne pot face mai buni, mai răi sau mai decenți. Și în schimb, haideți să ajutăm, acolo unde putem, atât animale cât și oameni.
Pentru că la finalul zilei, abandonul animalelor este o problema sociala, un indicator al gradului de omenie, inteligenta emotionala si decență pentru comunitatea în care trăim.