Timpul pare să fi așternut o pătură de uitare peste multe locuri extraordinare din România rurală deşi, ocazional, presa mai transmite câte un ecou al vieții lor de altă dată. Traiul simplu, departe de căldura asfaltului, de conexiunile telefoniei mobile şi de oricare dintre zgomotele aferente acesteia se dezvăluie publicului prin poveşti despre tihnă şi linişte. De fapt, prin poveşti care, cu bune şi rele, reprezintă viața actuală a celor care se încăpățânează să aibă înscrise în cărțile de identitate câte un mic sat. Mic sau foarte mic. Aşa cum este, de exemplu, Poienița (comuna Cârța).
Undeva mai în colo trăieşte familia Orlanda. E limpede că Ioan și Viorica Orlanda sunt sibienii despre care vorbesc străinii (şi românii) atunci când spun că suntem un popor primitor şi cald. Îşi deschid uşa şi sufletul şi împărtăşesc cu drag povești de demult.În vocea caldă a lui Ioan Orlanda se simte un amalgam de emoții – nostalgia amintirilor, dragostea față de locurile natale, dar sentimentele unei vieți trăite departe de casă. Familia lui Ioan a trăit de generații întregi în Poienița și chiar dacă el a petrecut o bună parte din tinerețe în Noul Român iar apoi în orașul Victoria și in Făgăraș, a simțit mereu chemarea locurilor natale. „Când eram tânăr voiam să plec cât mai departe de sat, dar până la urmă iubirea pentru locurile natale te trag înapoi spre casă. Puteam să stau la Victoria, unde am apartament, sau la casa din Noul Român, însă aici am rădăcinile și aici vreau să rămân” – povestește Ioan Orlanda, fara să-şi ascundă ataşamentul față de Poienița.
Ioan a ales să renunțe la tot confortul orașului pentru a se întoarce, împreună cu soția sa, la rădăcini. A găsit în Poienița tot ceea ce orașul nu i-a putut oferi vreodată: liniște, viață simplă, frumusețea nealterată a naturii și armonie.
„Oamenii ne judecă că am plecat de la oraș ca să trăim aici spunând că mergem în pustietate. Dar dacă stăteam la bloc într-un oraș mare și nu ne vizita nimeni, era aceeași situație. Aici, măcar, ne simțim vii, ne simțim acasă” – spune Viorica Orlanda.
Născut în 1952, Ioan Orlanda spune că satul era, pe vremuri, unul foarte bogat fiind format din puțini oameni , dar cu mult pământ. Toate s-au schimbat după ce în Poienița a ajuns cumplitul val al comunismului și al colectivizării. Oamenii și-au pierdut terenurile rămânând cu câte o mică parcelă pe care cultivau în general cartofi. În rest, totul se ducea la CAP. Familia lui Ioan avea o crescătorie de armăsari, multe animale și mult pământ. Erau , deci, în ochii comuniştilor, chiaburi, „dușmani de clasă” , burghezi.
Tatăl și bunicii lui Ioan, alături de mulți alții din sat, au fost închiși sub acuzația că ar fi sprijinit partizanii din munți. Au fost judecați la Arpașu de Jos și închiși la Făgăraș, fiind însă eliberați după câteva luni.
Regimul comunist a căzut, iar Poienița a incercat să-și refacă identitatea și să-și vindece rănile trecutului. De la Ioan aflu că majoritatea oamenilor au plecat (din păcate) din sat în anii `90. Oamenii și-au recăpătat terenurile, apoi le-au vândut pe bani buni și au cumpărat case în Cârța, în Noul Român sau au părăsit complet zona.
„Când se făcuse împărțirea pământurilor, în 1992, mulți au făcut mici <afaceri> cu ele. Au luat și pământul care nu le aparținea lor de drept și l-au vândut pe sume mari. Și mie îmi lipsesc cinci hectare de pământ, pe care le-am pierdut în acest fel” – rememorează Ioan Orlanda aiuritorii ani ´90.
Majoritatea caselor și terenurilor din sat au fost cumpărate de un antreprenor de la care sătenii, atâția câți mai erau , aveau aşteptări mari. Vise şi dezamăgiri peste măsura.
Ioan este mulțumit de viața simplă pe care o duce. Stă departe de tehnologia moderna şi practică apicultura ca hobby. Are 30 de stupi de albine de care se îngrijește cu multă pricepere și pasiune. Există, fapt demonstrat, o relație specială între Ioan Orlanda şi albinele sale şi o forma de comunicare greu de înțeles. Dar perceptibilă!
„Aveam și 50 de stupi înainte, dar i-am mai dat altora, drept cadou. Mierea o vând doar prietenilor, așa mai reduc și eu costurile de îngrijire pentru iarnă…de stupi mă ocup doar de drag” – povestește Ioan Orlanda.
Ioan spune că Poienița este locul perfect pentru a duce o viață liniștită, însă lipsa apei şi a canalizării aduc provocari acestui dulce trai. Este o situatie complicata atat juridic cât şi tehnic. Se stie despre ea până departe, dar… ce folos? Realitățile îndeamnă la acțiune, însă: pompe, hidrofoare, rezervoare…
Cu toate acestea, Poienița continuă să răspândească un farmec unic și autentic şi să atragă prin acesta. O familie din Brăila, un tânăr din Brașov, un medic şi familia sa au ales să se stabilească în sat şi să-i redea împreună cu cei aflati înca aici, viață.
Viorica Orlanda explică situația bisericii, cea în care, în fiecare duminică slujeste un preot care vine tocmai din Sibiu. Biserica a fost renovată în 2010, iar de la Viorica spune că interiorul de lemn ar fost sculptat chiar de sfântul părinte.
Poienița este depozitarul unei vechi istorii legată de călugării cistercieni, cei care au construit și Mănăstirea din Cârța, în 1202. Aceştia foloseau albușul de ou pentru a produce un liant folosit la construcția mănăstirii, iar găinile erau crescute aici, în Poienița. Este de altfel motivul pentru care, în acele vremuri, satul se numea Găinari, sau, în dialectul săsesc, Hienendref, în traducere „Satul Găinilor”.
În apropierea bisericii locuiește acum Virgil Păștina, alături de cei cinci copii ai săi. Se numără printre norocoșii care au apă la robinet „ puțină și curge greu˝, dar se descurcă. Virgil povestește că în fiecare zi vine până în sat un microbuz școlar care îi duce pe copii până la școala din Arpașu de Jos. Cândva și Poienița avea instituție de învățământ, dar depopularea a adus lacatul pe uşa ei.
Ursul devine un musafir frecvent al satului, aflăm.Locuitorilor le place să creadă că animalul nu are treabă cu ei, dar sunt îngrijorați, totuşi.
„…Vine chiar până în spatele grădinii, adulmecă și apoi, pleacă. Totuși, cred ar fi bine să se facă ceva în privința asta!” – spune Virgil.
Poienița este un loc, fără doar şi poate, special. Deconectată şi deconectantă localitatea îşi poartă vizitatorii în trecut prin tot ceea ce este şi oferă o experiență unică acelora dispuşi să îi cunoască oamenii şi să îi descopere frumusețea.
