Recunoscut ca loc al nașterii veșniciei, ruralul românesc a devenit astăzi un veritabil medicament împotriva celei mai mari calamități a momentului: zgomotul.
Liniștea pare un lux disponibil în doze fixe, la sfârșit de săptămâna, sau la îndemâna celor curajoși, dispuși să se restarteze și relocheze. În oricare dintre situații, satul Gherdeal, aflat în comuna Bruiu, poate face parte din rețetă. Are, conform celui mai recent recensământ, 12 locuitori și, pe lângă asta sau tocmai datorită acestui fapt, toate condițiile „luxului˝ amintit. Nu trec mașini, nu sunt scandaluri, puținii oameni nu pot face prea multă atmosferă…
Scriitoarea Adina Popescu vorbea acum vreun an, într-un articol din rubrica sa din Dilema Veche, despre zgomotele liniștii, despre cum -spre exemplu- liniștea pădurii, vântul printre frunzele sale, reprezintă o liniște diferită celei dintr-o pășune.
Ei bine, Gherdealul oferă toate aceste experiențe ale liniștii, de la cea a vântului printre casele părăsite, la cea a propriilor pași pe drumul de pământ. Sparte doar de bătăia câte unui ciocan sau de zgomotul rar al unei mașini- semne de viață ale unui sat, altfel, încremenit.
Din totalul locuitorilor din Gherdeal, patru sunt cu adevărat fii ai satului, născuți și crescuți într-un spațiu al forfotei, cu activități sociale comune și copii veseli pe străzi, cu activități agricole și cu un oarecare confort datorat acestora.
Cele patru ulițe ale Gherdealului sunt astăzi pustii. Oferă acele tipuri de liniște terapeutică spre care se îndreaptă orășenii și banii lor. Bani mult peste 2000 de lei sau 2000 de euro cât scriau unele ziare că ar costa o casă aici.
Gherdeal este, totodată, un veritabil tablou. Culorile caselor pe care le devorează timpul, în antiteză cu cele care renasc, pârâul de la intrarea în sat, dealurile dimprejur- totul îndeamnă la contemplare. Fiecare unghi oferă perspective diferite, niciuna mai puțin fermecătoare decât alta. Animația trecutului pare greu de imaginat azi.
Și, probabil, deloc de dorit. Ea continuă să existe, însă, în amintirea celor care au trăit-o. Unul dintre ei este Nea Moise- Gheorghe Costea- întors acasă după ani buni petrecuți la Brașov și Făgăraș. Are grijă de mama sa în vârstă de 90 de ani.
Nea Moise a copilărit într-un Gherdeal diferit.
„Se cultivau de toate, dar nu erau producții industriale, cine făcea câteva sute de kilograme la hectar era bogat. Se planta grâu, cartofi, porumb, viță de vie… Era plin pe dealuri și făceam un vin așa bun…”- își aduce aminte, nu fără nostalgie, Gheorghe Costea. Actualul său vecin, Mihail Helmut Onghert, îi era și atunci consătean. Știu amândoi cum își împărțeau locuitorii carnea atunci când unul tăia un animal, cum împărțeau, cu toții, bucuriile și tristețile vieții.
„…Tatăl meu s-a înscris ultimul în colectiv, dar, culmea, a ajuns cumva președinte… Nu a fost rău: am primit tractoare, produceam, satul era bogat, lumea o ducea bine…Oamenii erau buni. Dacă tăia cineva un porc, o oaie, se împărțea în tot satul, carnea o țineam în fântână deasupra apei într-un sac, fiindcă nu erau frigidere. La colectiv au adus și un televizor și ne adunam să ne uităm în cămin ” – își amintește Nea Moise. Se umplea sala de oameni când era ceva de văzut la tv. Și când satul avea mai mult de 12 locuitori,..
Se făceau baluri despre care Mihail Helmut Onghert ține minte că se organizau la parterul școlii aflată în chiar centrul satului:
„Se țineau în fiecare anotimp, satul avea și fanfară care concura cu altele din sate mai mari și ne distram acolo toți: băieți , fete, sași, români, tineri, bătrâni -nu conta” .
Nea Moise ține minte că atunci când nu era bal, tinerii satului jucau volei pe un teren făcut de ei aproape de biserica din centru.
Oamenii care lucrau în oraș urcau zi de zi în autobuzele de navetă care veneau de la Sibiu, de la Victoria sau Făgăraș. Unii aveau Dacii și făceau singuri deplasările la serviciu.
Memoria Gherdealului trecut păstrează și amintirea ultimei nunți organizată în sat, în 1988. Este, într-un fel, ultima petrecere comună înaintea marelui declin, accentuat puțin câte puțin din 1989.
Anii 2000 găsesc Gherdealul cu aproape toți sașii plecați, cu românii plecați și ei spre mai bine, fără oameni în biserici, fără copii în școală. Iar prezentul, cu casele tuturor celor dinainte goale.
Gherdealul se desparte, încet, de trecutul său și clădește, discret, un alt viitor. Unul având drept temelie trăinicia caselor vechi și avantajul departării de zgomotul orașelor.
Se mișcă lucruri în sat, dar primarul nu este interlocutorul potrivit pentru o discuție despre asta. Este indiferent, ceea ce, însă, nu afectează frumusețea locului, ci doar bunul renume al edilului. Dacă-l are!
Puterea terapeutică a Gherdealului este demonstrată de starea de bine a celor care petrec aici o oră sau mai multe.
Dar și tranzacțiile imobiliare din localitate. Se vinde și se cumpără – și nu pe bani puțini. Orășenii vin în sat căutând liniștea, iar acelora dintre ei dispuși să-i cunoască și spiritul le va veni în ajutor munca Oanei Cristincov sau a altora ca ea.
Gherdeal, satul celor 12 locuitori, are efectul unui pansament „de liniști˝ peste răni provocate de stres sau de alte suferințe ale cotidianului. Un pansament cu efecte care, chiar dacă nu pot readuce un rural apus, pot renaște speranța formării unei noi comunități.
Localități terapeutice: Gherdeal și diferitele sunete ale liniștii
