Găsesc cu greu justificări petrecerilor de Revelion, iar celor zgomotoase, niciuna. Sărbătorim, în grup, marea realizare a trecerii timpului, un eveniment cu care nu avem nicio legătură, care nu ni se datorează și care se întâmplă, deci, cu sau fără noi.
Ne bucurăm, însă.
Și poate nu e rău, dacă alte motive nu suntem în stare să avem.
Ultimii câțiva ani au adus în atenție un fenomen primitiv, având în vedere dimensiunile pe care le-a căpătat: bubuiturile.
Petarde, pocnitori, alte surse de bubuituri, toate se fac auzite în noaptea Anului Nou, dar și înainte și după cu câteva zile. Nu-mi explic fascinația față de această nebunie, nu înțeleg de ce o practicăm și o acceptăm la nivel de comunitate. Face parte din cultura noastră? Care este explicația pentru care, în epoca în care trăim, ne mai manifestăm prin bubuituri bucuria ? (Bănuiesc că alungarea spiritelor rele nu mai este un argument astăzi…)
Trebuie să recunosc, în copilărie, de Revelion, găseam la rându-mi interesantă detonarea în plină stradă, în fața blocului, cu ajutorul unei pocnitori formată dintr-un șurub, câteva piulițe și ceva franjuri de pungi a unei cantități infime de catran de chibrite. Din balcoane ne supravegheau părinții, cu artificiile în mâna, aprinse după o lungă sesiune de încălzire a acestora pe plită. Era singura sursă de zgomot și unicul moment în care se manifesta. Firește, asta nu înseamnă că era justificat. Era la fel de stupid ca și acum.
La ceea ce s-a ajuns astăzi este, însă, prea de tot. O bubuială generală, cu episoade răzlețe pre și post Revelion- bucuria celor fără alte bucurii.
În România, în ciuda a ceea ce se poate crede, există acte normative care reglementează activitatea asta delirant-distractivă: Legea 126/1995, republicată în 2014, vreo două hotărâri de Guvern (din 2005 și 2010) și alte norme, presupun, la nivel de instituții. Cea mai clară dintre prevederi spune că ˝persoanele (…) pot folosi articolele pirotehnice de divertisment numai cu luarea măsurilor de protejare a persoanelor, bunurilor materiale, animalelor și a mediului˝.
Tot acolo – o lungă lista de obligații referitoare la condițiile de siguranță, de la vârstă utilizatorilor și până la spații…
Sunt, deci, oamenii și animalele protejate in noaptea de Revelion? Și nu mă refer la protecție în sensul că nu mor, ci la protecție in sensul larg al cuvântului…
Există materiale pirotehnice interzise pentru divertismentul ăsta. Și totuși, zgomotul străzii mă face să cred, fără să fiu expert, că nu am auzit în noaptea de Revelion numai pocnitori ˝subnutrite˝, ci și unele hrănite bine cu materiale pirotehnice.
Bubuieli sub geamurile blocurilor, în apropierea spitalelor, ba chiar pocnitori aruncate din mașini, peste garduri sau în balcoane, toate acestea sunt realități. Lor li se adaugă zgomotele menite a-i amuza pe imbecili, ale petardelor aruncate în zone întunecate sau pe după colțuri, ca să sperie trecătorii…
Pur românească, bucuria construită pe nepăsarea față de alții este mai mare decât orice altă bucurie!
Nu am să mai aduc în atenție suferința necuvântătoarelor, de la câini și pisici, la păsări. Mă îndoiesc că poate păsa cuiva de animale, câtă vreme cu greu le pasă de oameni…
Mă întreb ( și întreb!), câtă vreme asistăm evident la un fenomen scăpat de sub control și căruia educația nu pare să-i facă față, de ce petardele nu se interzic TOTAL, începând de la comercializarea completă și până la utilizare? Care sunt argumentele logice și decente care țin în viață genul ăsta de manifestări?