Citesc că au venit căprioarele între blocuri. Că a venit ursul în oraș și că vulpea are bârlog în Ștrand. Mai citesc – deși mi-am propus să nu o mai fac – o grămadă de comentarii care mă fac să reconsider procentul de alfabetizare din țară noastră. Dar să nu cedăm tentației de a judeca oamenii, și să rămânem la ideea inițială, aceea de a întoarce puțin tabla de șah și a privi interacțiunile om-animal din altă perspectivă.
Mai întâi ar trebui să spunem din capul locului că arealul istoric al ursului cuprindea habitatele cele mai diverse, iar retragerea să în zonele muntoase se datorează dezvoltării așezărilor umane, exploatării resurselor și schimbărilor de folosință a terenurilor. Presiunea exercitată de om a împins specia spre zonele muntoase și greu accesibile unde au mai rămas habitate de calitate bună. Habitatul înseamnă aria în care o specie găsește resursele de care are nevoie pentru supraviețuire: adăpost, hrană și parteneri. În România acest habitat este reprezentat de pădure. (Mai multe detalii despre specificul speciei găsim aici: http://www.carnivoremari.ro/ursul) Atunci când habitatul este distrus sau fragmentat, animalele respective vor cauta resursele necesare supraviețuirii în alte zone, ceea ce duce la interacțiuni cu faună sau/și oameni. Adică atunci când în pădurea ursului se construiește o șosea, un hotel, case de vacanță și o pârtie de schi, iar râul de munte este captat de o mini hidrocentrala, animalele din zonă vor explora suprafețe mai mari pentru a găși locuri în care vor găsi liniște pentru a-și crește puii și hrană pentru a-i hrăni. Despre habitate și importanța conectivității puteți citi aici: https://wwf.ro/ce-facem/specii/coridoare-ecologice/granițe-deschise-pentru-fauna-sălbatică-din-carpați/
Dacă până acum câteva decenii pădurile erau colindate de vânători, pădurari, puțini culegători de fructe și ciuperci și o mână turiști de pasionați de munte, oare cum stau lucrurile astăzi? Motocicliști, bicicliști, mașini de teren, amatori de drumeție, alergători montani, grupuri întregi de culegători de fructe (care fructe se culeg verzi pentru a putea fi vândute în cantități mari către comercianți) utilaje forestiere, toți iau cu asalt “natura”.
Dacă până acum câteva decenii exploatarea lemnului se făcea organizat și concentrat la nivel de bazin hidrografic, prin coordonarea forestierilor cu paznicii de vânătoare, în perioade și locații stabilite cu strictețe, acum coordonarea lipsește iar exploatațiile sunt în unele zone și mai mari și mai distribuite în teritoriu.
Dacă acum 30 de ani existau câteva cabane într-un județ, astăzi fiecare dintre noi ne dorim una , iar pe măsură ce calitatea vieții crește, o și construim. Cabanele, restaurantele, pârtiile și cartierele noi se leagă într-o pânză de drumuri și drumușoare, până ce, iată: nu ursul este în drum, ci drumul trece prin pădure.
La fel, cartiere întregi au luat locul pășunilor, iar satele au ajuns sateliți ai orașelor în plină dezvoltare. Liziera pădurii a ajuns fundul curții, iar pășunea cu căprioare cartierul dormitor. La acestea se asociază problema gestionării gunoiului, resturile alimentare, atât de puține în urmă cu câteva decenii, fiind unul dintre principalii atractanți pentru animale.
Să trecem mai departe. Și vânătoarea s-a schimbat. Odată cu apetitul pentru trofee de vânătoare ca marcă a poziției sociale, animalele sălbatice au devenit “vânat” care trebuie “gestionat”, adică păstrat și înmulțit doar spre bucuria celor care apoi îl vor “recolta”. Astfel se naște mitul vânătorului bun, care îngrijește animalele, și le hrănește. Efectele pe care hrănitorile (încă prevăzute ca și obligație legală a gestionarilor fondurilor de vânătoare în România) le vor avea pe termen lung pentru comportamentul animalelor este discutat mult astăzi: dacă în trecut acestea erau în zone sălbatice, acum, o dată cu extinderea localităților, acestea ajung uneori în vecinătatea așezărilor ceea ce duce din nou – ați ghicit – la interacțiuni nedorite între oameni și animale, precum și la condiționarea animalelor prin hrănire.
S-a vorbit mult despre numărul urșilor. Nu se vorbește însă despre cum și de cine este făcută numărarea și despre faptul că proiecte pilot pentru numărare corectă desfășurate în Vrancea, în Făgăraș, în Apuseni în ultimii 10-15 ani au propus soluții care nu au fost implementate în alt județ de atunci.
Dar să revenim la numere: o dată cu oprirea vânătorii la trofeu în 2016 pentru carnivorele mari (urs, lup, râs) este evident că efectul pentru populațiile respective a fost benefic. Mai este adevărat că România are încă populații viabile de carnivore mari, care ajută astăzi în proiecte de “resălbăticire a Europei”. (Mai multe informații despre proiecte de succes găsiți aici: https://www.carpathia.org/ro/fauna-sălbatică/ și aici https://www.acdb.ro/proiecte/prevenirea-extincției-populației-de-ras-în-dinari-și-sud-estul-alpilor-life-lynx )
Să păstrăm însă proporțiile și să nu uităm că vânătoarea prin derogare a continuat, din 2016 până astăzi fiind împușcăți legal aproape 400 de urși. La această mortalitate mai adăugăm braconajul, accidentele rutiere și feroviare a căror dimensiune reală nu este cunoscută. Motivația pentru derogările la carnivore mari o reprezintă pagubele cauzate proprietarilor de animale, pentru care sistemul de despăgubire – care este posibil prin fonduri europene – încă șchioapătă în România.
Despre cum s-au schimbat practicile de creștere a animalelor în țară noastră în ultimele decenii se poate scrie o carte. Pot să vă spun doar în contextul acestei discuții, că sunt din păcate tot mai puțini ciobani și fermieri care înțeleg orânduirea naturii și care își doresc viața grea pe care o implică practicile tradiționale. “Progresul” vine cu garduri electrice nesfârșite în spatele cărora rase noi de vaci pasc fără văcari, drumuri comunale închise, ciobani nevoiți să își mâne oile printre garduri și case de vacanță și săteni care nu își mai găsesc locul în lumea nouă.
Poate că acum avem o imagine puțin mai largă și am putea înțelege unele dintre motivele pentru interacțiunea om-animal sălbatic. Un profesor doctor spunea în cadrul unei prezentări despre habitate și carnivore că primul semn de degradare și fragmentare a habitatelor (în principal datorită infrastructurii umane) îl reprezintă conflictul om – animal sălbatic: atunci când animalul nu mai are “casa lui”, va sfârși pe șoselele noastre, în gardurile electrice nesfârșite, între blocuri și la tomberoanele acestora.
Sunt multe întrebări pentru care încă se caută răspunsuri: este vânătoarea necesară atunci când habitatele sunt fragmentate și degradate? Vom putea face un compromis între setea noastră de viață bună (sporturi, proprietăți, infrastructură) și respectul pentru viață și habitatul altor specii? Va supraviețui modul de viață tradițional pe undeva și o dată cu el respectul pentru orânduirea naturii?
Despre cum să conviețuim cu animalele sălbatice putem citi aici: https://ccmesi.ro/wp-content/uploads/2022/08/ghid-interacțiuni-om-fauna-în-urban.pdf