N-aș fi crezut niciodată că o să ajung și un autor de texte social-politice. Ceea ce mă interesa în adolescența era umanul în valențele lui poetice, psihologice, metafizice, mă fascinau mai ales abisurile sau înălțimile extreme ale umanului, care-l duceau undeva dincolo de lumea asta. Când am citit la Sfântul Augustin că există în om ceva mai adânc decât omul, am tresărit. Asta mă interesează și pe mine, mi-am spus; ceea ce îl face pe om mai adânc sau mai înalt decât el însuși, ceea ce îl duce dincolo de lumea asta. De aspra voiam să scriu poezie sau romane.
Așa că am fost mai surprins decât oricine când, în mai sau iunie 2012, indignat de porcăriile care i se făceau lui Horia-Roman Patapievici, m-am trezit scriind articole dure despre aberațiile & ticăloșiile puterii de atunci. Nu-l cunoșteam încă pe Horia, urmau să mai treacă ani buni până când să ajungem să lucrăm împreună la marea ediție Ezra Pound de la Humanitas, deci nu era un gest de prietenie; se întâmplase să particip la diverse evenimente ale Institutului Cultural Român prin Europa, văzusem direct cât de eficient fusese ICR în construcția unei imagini superlative a României în Occident, cât de patriotic era de fapt ceea ce făcuse echipa Patapievici – încât nu puteam asista la nedreptatea enormă care se făcea fără să spun că era exact asta: o nedreptate enormă.
M-am trezit, cum spun scriind o serie de texte despre acea nedreptate. Apoi am scris alte serii de texte, despre alte serii de nedreptăți – și nu m-am mai oprit până astăzi. Am scris câteva sute de texte civice, sociale sau politice; unele le-am cules în cărți; altele vor rămâne pentru totdeauna îngropate în ziare sau site-uri. În orice caz, pe lângă interesul meu pentru ceea ce face umanul prea adânc sau prea înalt pentru lumea asta, m-am trezit interesat și de ceea ce face umanul pe lumea asta. Și mi-am spus că, în fond, e un lucru bun: dacă ești cu adevărat un scriitor interesat de om, atunci trebuie să te intereseze toate ale omului – și cele care-l țin în lume, și cele care-l scot din ea. Abia ăsta e umanul integral – și despre el trebuie să scrii.
Cu atât mai puțin mi-am imaginat că voi ajunge un om care nu doar că scrie articole despre aberațiile anti-umane ale politicului, dar va ieși în stradă împotriva lor. M-am trezit făcând și asta – în anii de după 2012, puterea politică a oferit destule prilejuri pentru asta, uneori tragice de-a dreptul. Am protestat, am mărșăluit, am scris articole, am dat interviuri, am vorbit la radio și la TV. Tot de sute de ori, și tot convins că asta e ce trebuie să faci dacă îți pasă cu adevărat de uman. Și, de asemenea, fără să judec o secundă pe cei care nu ieșeau în stradă, pe cei care nu protestau, pe cei care țineau să construiască forma lor de bine & adevăr departe de stradă. Eu simțeam că pot spune mai eficient ce am de spus și de acolo; ei simțeau, probabil, că locul de unde puteau ei să facă bine nu era acolo. Așa că mi-am văzut de proteste, încercând să particip la drumul spre Europa al României – fiindcă asta e axioma mea: singurul destin al României e cel european. Tot ce poate îndepărta România de Europa intră în coliziune directă cu axioma mea – și va avea parte de protestul meu.
Așa s-a întâmplat și cu Vă Vedem din Sibiu: am simțit că ce făcea atunci Dragnea risca să scoată România din Europa. Era posibilă activarea articolului 7 împotriva României, penalizarea noastră ca stat pentru aberațiile anti-justiție ale unei găști politice. Și, în ultimă instanță, era în pericol destinul european la care România visase încă de pe la 1820. Nu puteam accepta ca visul european al României să fie transformat sub ochii mei într-un coșmar fără să reacționez la asta. Am ieșit în stradă, am văzut că mai erau sute și mii de oameni ca mine în Sibiu, am ieșit cu toții la protest 669 de zile la rând. Dragnea a ajuns în închisoare, România a rămas în Europa.
După epoca Dragnea, puterea politică din România s-a arătat la fel de dezgustătoare în minciuni; președintele Iohannis a mințit în cel mai revoltător mod, cerând votul pentru a scoate un partid de la putere – și construind apoi, fără să-i pese că se dezvăluie drept cel mai mincinos președinte român de după 1989, o coaliție cu exact acel partid (PSD) pe care promisese că-l va elimina de la putere. A fost o reacție de dezgust & de silă enormă – și totuși lumea n-a mai ieșit în stradă. Pentru o vreme, m-am temut că cinismul oripilant al lui Iohannis a reușit să facă ceea ce nici tupeul infracțional al lui Dragnea nu reușise: să ucidă civismul românesc, atât de splendid în ultimul deceniu. Abia apoi am înțeles: civismul românesc era tot acolo. Vorbind cu oameni dintr-o mulțime de profesii, de la șoferi de Bla Bla Car până la profesori, de la muncitori în construcții până la scriitori, am constatat că nervul lor civic & etic era intact. Nu mai ieșeau în stradă din patru motive:
- Fiindcă nu mai simțeau că exista pentru România același pericol de a ieși din Europa ca în epoca Dragnea. Puterea politică din România înțelesese că, pentru cetățeanul român, Europa e o axiomă. Când ai intrat în coliziune cu ea, cetățeanul e în stradă. Așa că acum politicienii români mimau cât puteau de convingător pro-europenismul. Ceea ce convenea inclusiv partenerilor noștri strategici, care aveau nevoie de o stabilitate pro-europeană într-o zonă foarte turbulentă politic;
- Fiindcă apăruse între timp un partid extremist, AUR, care confiscase strada & contamina orice formă de civism pașnic cu violențe de stadion, cu șovinisme, cu o retorică & o gesticulație neo-legionară. Cei care protestaseră pașnic sute de zile la rând, de fapt un deceniu la rând, nu voiau ca protestul lor să fie asociat cu extremismul AUR. Iar AUR apărea oriunde era o încercare de protest – și încerca să-l maculeze & să-l deturneze. Și, în cele din urmă, să-l delegitimeze;
- Fiindcă, de la un punct încolo, apăruse pandemia – care făcuse imposibil orice protest stradal;
- Fiindcă, de la un punct încolo, apăruse războiul – care făcuse pentru o vreme problemele interne să pară frivole prin comparație.
Astea erau, poate prea simplificate & schematizate, cauzele pentru care lumea nu mai protesta în stradă. Dar civismul românesc era tot acolo. Axioma europeană a României era tot acolo. Și urmau să se manifeste de îndată ce era nevoie.
Acum, când scriu aceste rânduri, o parte din civismul românesc s-a reactivat & e în stradă. Mă refer, bineînțeles, la greva generală a profesorilor. Au avut dreptate să se teamă că AUR va încerca să deturneze protestul – gașca de scandalagii extremiști a apărut acolo de la bun început. Dar protestul profesorilor, la care s-au asociat și elevi, a fost pur și simplu prea curat ca să poată fi murdărit. Când scriu acest mic text, e deja a 11-a zi de proteste – și e limpede: civismul românesc e tot acolo. Și se va reactiva de fiecare dată când puterea merge prea departe în cinismul ei.
Asta e convingerea mea, după mai bine de un deceniu de scris social-politic & de protestat: România civică s-a individuat complet. Și nu mai poate fi anihilată – nici măcar de tupeul monstruos al unui Dragnea, nici măcar de cinismul la fel de monstruos al unui Iohannis. Are înțelepciunea de a ști să aștepte – și de a ieși în stradă atunci când e absolut necesar. Știe ce vrea – și nu se lasă deturnată de intoxicații extremiste.
Și, mai ales, nu uită că axioma ei fundamentală e Europa.
Sibiul e Europa, România e Europa. Sunt axiomele pe care s-au construit civismul local & civismul național. Și sper că și platforma civică Sibienii, pe care o salut & căreia-i urez viață lungă, va fi tot o dezvoltare a acestor axiome.
Pe care se poate construi un întreg destin de țară.